Vis de iarnă

Din cerul însângerat, în noaptea neagră, 

Încep ușor sa se zărească, stele reci, de gheată. 

În zadar întind mâna, căci se transforma în apă

În contact cu pielea mea mult prea caldă. 

Se așterne un covor pufos și alb, peste pământul înghețat, 

Și pășesc ușor, timid, de teamă să nu distrug acest tablou mult așteptat. 

Se aprind stele-n copacii dezbrăcați, iar crengile devin cristale strălucitoare, 

Se simte un aer de sărbătoare cu cântece ce sună-n depărtare. 

În mijlocul furtunii de zăpadă, privesc cerul ce plânge întristat, 

Simt vântul cum șuiera supărat, și amenință sa rupă tot ce îi stă în cale. 

Și mă rotesc pană amețesc, în ritmul fulgilor ce cad, 

Simt cum mă prăbușesc pe un covor adevarat, ce vis de iarnă aberant! 

Katherina Andreescu