Te visez în roșu, pasiune și război,
Inimi devastate ce zac pe catafalc
Pornesc agale în marș funebru,
Să-ți aduc o ultimă sărutare.
Trece cortegiul funerar, cărând
Pe umerii lor triști amanți din zorile târzii.
Pornesc și eu în urma lor, suspinând
Să-ți spun un ultim cuvânt.
Se opresc la marginea unui mormânt
Și aruncă cu toți cu flori și rugăciuni.
Suntem noi cei de sub pământ,
Pasiune și război, astea ne-a omorât.
Știm amândoi când ne privim
Ne luăm rămas bun tăcut, prin fumul de țigară,
Ca o ploaie de stele căzătoare, plecăm din cerul nostru vast
Într-un univers finit și limitat,
Acolo unde moartea vibrează sub membrana vieții
Și fericirea o plătim cu lacrimi sfinte…
Mi-ai fost icoana și altar, o întreagă galaxie
Unde să mă mai închin de mâine, când îngerii se zbat în iad?
Aș vrea să îți scriu cu roșu pe piele
Să-ți rămână urma buzelor-n amintire
De când ne iubeam nebuni, fără perdea,
Pe vremea când și soarele ne încălzea…
Ce faci, cum ești?
A trecut mult de când nu am mai vorbit
Mi-a dispărut de pe piele mirosul tău,
Oare simți lipsa sărutului de pe vene?
De când ai plecat plouă torențial
Cu lacrimi amare pictate-n suflet…
Cum ești, îți mai amintești de mine?
Mă pierd printr-un labirint de vise
Plin cu fantome ce urlă la mine
Pentru toate promisiunile neîmplinite.
Spune-mi, tu ești bine?
Demoni din adâncuri mă vânează,
Lupt singura, să găsesc o cale,
O lumină-n negura de îndoieli,
Însă mereu ajung la o răscruce
Și pe orice drum aș apuca-o acum,
Imaginea iubirii dispare-n ceață.
Ce faci, te mai gândești la noi?
Iar drumul e lung, plin de pietre
Ce îmi rănesc tălpile goale,
Dar plătesc prețul, vrea să ajung
Acolo unde soarele răsare,
Pe acoperișul lumii
Să te mai strâng o data-n brațe!
Viața este un infinit de combinații luate câte k
Fiecare alegere m-a adus aici, să rezolv necunoscute,
Să cunosc mulțimi ce se intersectează în același punct străin,
Iar la final, să mă izbesc de tine, o variabilă a sufletului pustiu.
Înmulțesc sentimentele, adun ideile și le înșir pe foi,
Adun în palme dorințele și toate visele le împart la noi.
Tu scazi constant iubirea, în timp ce transformi totul în noroi,
Însă, sub același cer străin, ridicăm la pătrat și ne împărțim sufletul la doi.
În tine am învățat să trăiesc din nou
Ori de câte ori tu mureai în adâncul meu,
Și respiram amândoi sacadat, la unison
Pasional, înfierbântat am ars de atâtea ori
Până când nu a mai rămas nimic din noi.
Acum e rândul meu, să mă scufund în tine,
Și să mă lași să mor îmbătată-n simțire
Iar tu, vei trăi prin mine, chinuitor, agonizant
Ne vom pierde-n neant, unul suflet, altul corp
Până când vom dispărea de tot!
Iti privesc obrazul nebarbierit si as vrea sa il ating
Sa-ti mai simt doar o data buzele si pielea,
Dar imaginea dispare in fumul de tigara
Si raman singura din nou, visez cu ochii deschisi…
Uneori, te simt in locul gol din dormitor,
Si cu capul pe pieptul tau ascult povesti despre viitor,
Dar cand vreau sa te sarut realizez ca m-am intors in trecut
Caci in prezent noi nu suntem noi, ci doi straini goi.
Astazi vorbesc din nou cu mine, tu nu esti aici,
Ma acuz ca n-am crezut si totusi am cazut…
Am fost naiva sa cred ca tu ai putea vreodata sa iubesti,
Caci tu ai inima de gheata si iti place sa te joci.
Spune-mi ce simți, ce se întâmplă acum în spațiul dintre noi?
Tăcere, când eu tânjesc după cuvânt, tu înalți ziduri fortificate
Și înăuntrul lor îți ascunzi inima de piatră, lăsând în urmă dâră de cadavre.
Două ființe triste, separate ne ascundem după zâmbete forțate
Și ne prefacem amândoi, ne ascundem sufletele de lumea întreagă,
Doar mirosul de putregai al iubirii moarte ne sufocă pe amândoi.
Inutil să-ți explic acum complexitatea sentimentelor ce mă cuprind
Când îți privesc chipul impenetrabil, cu ochi reci ce mă disecă,
Devin și eu incapabilă să mai vorbesc, și lăsăm tăcerea să se aștearnă…
Ce se va întâmpla de acum în spațiul dintre noi?
Tu, purtând masca indiferenței, vei cobora în adâncimile tale agitate
In timp ce eu, afișând aceeași invulnerabilitate, am să mă zbat pe culmile disperării,
Și nici unul din noi nu va știi vreodată dacă am fost aievea sau niciodată.
Ce se întâmpla în spațiul dintre noi,
Acum, când inevitabil ne-a lovit sfârșitul?
Lacrimi cad în sufletul meu de sticlă,
Iar mintea ta de gheață caută să mă mintă.
Pune punct, spune-mi că am fost suficientă,
Doar ca jocul s-a încheiat și eu am inima frântă…
Minte-mă, ca nu ai căutat să mă rănești,
Că nu ai văzut fragilitate sub toate acele măști.
La final, de rămas bun, sărută-mă când pleci,
Ca să-mi împrăștii otrava de pe buze
Iar eu am să te privesc cu ochi reci
În timp ce, în suflet, lacrimi vor curge!
Tu, magnolie, floare trecătoare
Te-aș lua acasă, să te țin în vază
Să-ți păstrezi petalele neîntinate
Când te hrănesc cu apă și cu soare.
Ți-as da iubire, să crești cât mai mare,
Să mă acoperi cu petale și parfum
Să mă ocrotești când noaptea cade.
Oh, tu magnolie sălbatică,
Ce n-aș da să te îmblânzesc
Dar tu refuzi să mă privești
Și te scuturi de petale…
Rămâi goală-n primăvară
Iar eu pustiită că nu te pot avea.
Au înnebunit magnolii de când tu n-ai mai venit,
Tânjesc absurd la un cuvânt, o notă fredonată
Scrisă pe o petală de magnolie să-ți amintească
Că te-am așteptat necontenit, nemărginit…
Se înalță fumul de țigară și caut tăcut un semn,
Un corb stă în magnolia noastră, cu aripile gata de zbor
Și ninge cu petale roz și albe peste inimile îndoliate,
Se transformă-n scrum povestea noastră…
Au înnebunit magnolii, au înflorit și s-au ofilit,
Chiar și chipul tău azi pare ca a îmbătrânit
Printre petalele moarte pasiunile se ofilesc…
S-au uscat magnolii și eu tot aștept să-mi zâmbești.
Când disperarea devine tangibilă și ne îngropăm dorințele sub maldăre de lucruri materiale
Când învățăm să cultivăm ipocrizia pentru că zâmbetul primează în fața lacrimilor sincere,
Atunci ne dezumanizăm total, ne pierdem într-un dans banal și ne uităm valorile…
E lumea în care depresie e interzisă, iar iubirea e mai cenzurată decât pornografia,
O lumea goală, în care vântul ne mătură sufletele pustii .
Sunt ucise visele și idealurile unor minți prea tinere, suflete pure damnate pe eternitate la agnosticism,
Ce ne mai rămâne oare când iubire și nebunia dispar definitiv?
Un vid imens se întinde înainte și gheara superficialități ne cuprinde,
Se încolăcește și ne otrăvește până când devenim banali.
Absentă hoinăresc prin viață, fără pașaport
Tot ce am e un suflet sfărâmat în mii de părți.
Nu știu pe ce drum mă poartă pașii, și nici încotro o să ajung
Dar mereu mă întorc la tine, cu lacrimi în ochii îndurerați.
Mă plimb fără sens pe un drum ce pare complicat,
Sufletul mi-e plin de tine și de dor nebun, agonizant.
Las lacrimi de sânge pe potecile pline de noroaie
Și ard tot în jur ca să ajung înapoi spre ce-am pierdut.
Azi, mă pierd tăcută în mulțimea de oamenii zgomotoși
Suntem toți hoinari prin viață, cu suflete făcute la comandă.
Lacrimile s-au uscat pe chip, sufletul mi-e împietrit,
Și ard tot ce îmi stă în cale pentru o ultimă îmbrățișare!
Când tăcerea cade fără vină, între noi e război,
Eu țip, urlu, mă zbat și aștept, aștept să mă vezi
Dar tu taci și mă ignori, te prefaci uneori
Și vreau să cred că îți pasă, dar de fapt e gol…
Un gol imens se cască între noi, eu copil răzvrătit,
Tu, adultul imatur, și ne mințim și inversăm roluri
Doar ca să ne luptăm din nou și din nou…
Unde ești când întunericul mă cuprinde-n gheare?
Sau frica ta de singurătate ți-a paralizat toate simțurile
Și m-ai lăsat pe mine pradă tuturor durerilor?
Te-am strigat ani la rând, dar nu m-ai auzit,
Când am plâns ai spus că nu așa m-ai construit
Și am devenit de piatră, doar poate așa vei reveni,
Acum sunt adult, și încă te mai chem în gând…
Vreau doar o vorba bună și o îmbrățișare,
Dar tu m-ai construit de piatră și nu pot sa ți le cer
Și ma lupt cu tine pentru că încă mai sper,
Că ai să mă vezi și pe mine printre toate lucrurile efemere.
Respirăm sacadat la unison, mâinile ni-le împreunăm
Într-un act de nebunie și extaz, tremuri în brațele mele
Iar eu mă scufund în tine, mă pierd și uit de toate,
Te gust părticică cu părticică, îți savurez fiecare centimetru
Mă duci de la agonie la orgasm și înapoi.
Cu tine pot să zbor până la stele și să te iubesc printre ele
Însă tu ești orb la gesturile mele, auzi doar gemete…
Vibrezi când te ating, dar nu pricepi simfonia din priviri
Și te iubesc de la orgasm la sărut până devii dependent
De pasiunea din privirea și tânjești să te ating,
Dar ce nu înțelegi, sunt așa pentru că simt…
Simt că mă îndrăgostesc de tine și vreau să te aprind!
Când ochii mei s-au lovit de ochii tăi schimbători,
Mi-am pus întrebarea, ce glumă proastă a vrut Universul să facă?
Ce soartă atât de crudă, ce karma nemiloasă apropie două suflete ca să le despartă,
Căci ochii noștri au fost damnați să nu se mai vadă…
Mă întreb ades, care e scopul să te îndrăgostești de fructul interzis?
Precum un foc ce arde-n interior până nu mai rămâne decât cenușa unei inimi,
Mă zbat mereu între dorință și morală, să gust din cupa de otravă
Căci tu-mi ești interzis pe veci, iar sufletul meu moare…
Ce divinitate privește la noi și rămâne neînduplecată?
Când limba blestemă și se roagă, iar ochii au devenit de piatră,
Credința mi se clatină din temelii, și implor diavolii să vină căci sunt gata să semnez cu sânge
Sufletul meu, sau ce a rămas din el, pentru câteva clipe cu tine!
Când ochii mei și-au luat la revedere am știut că am pierdut…
Am renunțat să mai întreb, am obosit să mă mai rog, nici diavolii nu au vrut cenușa unei inimi,
Duc spre buze cupa cu otravă și beau cu speranță și durere
Căci niciun om nu ar trebui să-și piardă sufletul pereche.
Lângă tine fiecare secundă ascunde un alt mister,
Când te ating, când mă săruți, când inimile noastre
Se împletesc și bat la unison e ca într-un paradis.
N-am crezut vreodată că aș putea să îmi doresc
Să primesc mântuirea sufletului meu damnat,
Doar ca să rămân în brațele tale cu aromă de Eden.
Simt cum mă schimb și mă transform lângă tine,
Și renunț la vechile paradigme, ma imbat cu fericire
Ori de cate ori privesc in ochii tai vad o alta lume!
Forma imperfecta a naturii umane, geniul combinat cu naivitate,
E pura nebunie pentru ochii care citesc doar ca sa inteleaga!
Si multi dintre noi suntem nebuni, nebuni de dor, nebuni de alb
Prea buni ca sa fim nebuni si totusi nebuni in nebunia noastra!
De ce e mintea intortocheata si totusi cuvintele-s banale?
Cand in nebunie ne afundam si lasam in urma doar lacrimi amare…
Nebunul de dor va spune in mii de forme alambicate acelasi lucru la nesfarsit,
Mi-e dor… si mintea ma doare.
Nebunul de negru va incerca constant prin mutari sofisticate,
Va cauta in mii de forme sa cucereasca regina de alb cu a ei banalitate.
Nebuni suntem toti intr-o lume mult prea mare, nebuni cand incercam la infinit
Sa cautam un sens al unei vieti banale!
Intr-o lume nebuna, ochii tai ma aduc la normal,
Insa as vrea sa nu iti cunosc regretele sau buzele
Sa iti uit numele cand valurile se spart la tarm…
Sa alung toate visele in nori de praf!
Cand ceata se lasa pasii ma poarta iar spre tine,
Desi e frig si innorat, tu ma faci sa simt caldura
Si vreau sa uit si toate senzatiile, emotiile…
Sa te arunc in uitare definitiv!
Dar am nevoie de tine sa ma simt din nou vie,
Vreau sa pastrez adanc in mine parti din tine
Pentru ca stiu ca asa vei ramane vesnic…
Ochii tai si zambetul meu vor dainui si dupa ce noi nu vom mai fi!
Ochii tai, calmul dinaintea furtunii, in ei se ascund temeri,
Regrete stau nespuse pe varful limbii, o otrava prea grea
Pentru un suflet fragil, inaltat pe culmile nebuniei.
Ochii mei, marea agitata, ce ascund dureri neimaginate…
Ochii tai, doua nestemate, reci si goi stralucesc pe un cer pustiu
Unde nici corbii nu zboara si nimic nu ii infioara.
Ochii mei, flacariile iadului, cine se avanta se pierde in visare,
Unde nimic nu e ceea ce pare!
Ochii tai ascund secrete intunecate, in timp ce ai mei lumineaza-n noapte
Drumul inapoi spre o lume plina de soapte.
Ochii nostri sunt plini de lacrimi de smarald
Ce cad in inimi nevinovate…
Pasari zgribulite se ascund printre ramurile inghetate
Si picura mocaneste, in plictis total, stau toate in nemiscare…
Nostalgic se duc pescarusii spre zari intunecate
Cand imi e dor de tine si de mare!
Trec oameni pe strazile batute de ploaie,
De la geamul cojit privesc absent carnavalul citadin.
Din copacul semidezbracat o pasare asteapta
Sa isi intinda aripile sub lumina calda a soarelui.
Ploua rece, un decor sinistru fara culoare
Cine suntem noi oare? Doi straini, doi trecatori?
Poate doua pasari calatoare ascunse de stropi de ploaie
Ce isi iau zborul cand soarele apare!
melancolia, dulcea melodie ce imi sopteste-n ureche amintiri despre noi,
O sublima ploaie de decembrie ce cade lent si ametitor…
Aud din vremuri indepartate versuri ce te cheama inapoi
Pe buze stau uitate saruturi colorate…
Oh, ce vremuri se coboara peste orasul cenusiu,
Cu soapte lungi si vantul te mai cheama, sa mai privesti o data inapoi…
Observ cu melancolie cum tacerea se revarsa peste toti
Pe perna sta uitata amintirea ta!
Frenetic si nebun ne pierdeam printre asternuturi calde,
Cand ploaia bate nostalgic in tristele ferestre…
Azi luminile se aprind, miroase slab a tine si a iarna
Ce gand nebun, melancolic plang ingeri cu chitare.
