Libertate

Nu aș suporta vreodată să devin prizoniera unor norme. 

Îmi place să-mi întind aripile, să simt vântul prin păr

Să zbor cât mai departe, să evadez din banalitate,

Pentru că în captivitate nu sunt eu.

Nu încerca să ții închisa într-o lume aberantă, 

Nu-mi ucide spiritul plin de entuziasm și exuberanță. 

Știi bine, nimeni nu deține pe nimeni, cheile, actele și statuturile

Nu ne pot lega, doar sufletele, inimile se contopesc

Devenind o singură persoană. 

Lasă-mă să visez colorat, să dansez desculță-n ploaie

Să ascult vântul cum șuieră în noapte, nu pune lacăte viselor

Lasă-mă să zbor până la cer.

Nu pot trăi într-o colivie care îmi încătușează sufletul și îmi cenzurează gândurile

Am nevoie să ating intangibilul, să gust viața și să scriu cuvintele nespuse, 

Să zbor liberă, pentru că știi, mereu mă întorc la tine. 

 Katherina Andreescu

Dor de mare

îmi tremură mâna pe stilou și nu îmi pot coordona mișcările

mintea mi se învârte ca într-un carusel, inima îmi pompează cu viteză

deși mâinile și picioarele par a fi din piatra, fără vlagă...

încerc din răsputeri să-mi țin ochii deschiși, să nu amețesc, 

zadarnic mă zbat, altcineva îmi controlează mișcările, 

parcă as fi o marionetă de la teatru de păpuși, am obosit

mă așez jos și privesc în jurul meu, dar nu vad și nu aud nimic,

simt cum sângele se scurge lent, o briză plăcută îmi dă părul de pe ochi

și pot, în sfârșit, să văd o mare de un albastru închis cu valuri înspumate

închid ochii și aud freamătul apei, valurile cum se sparg de țărm, 

iar mirosul sărat îmi invadează nările, mintea mi s-a limpezit, 

încerc să mă mobilizez, vreau să ajung cât mai aproape

mă târăsc până la mal, mă prăbușesc acolo și când valul ei cald

îmi mângăie părul, nu mai îmi e teama să adorm acum,

valurile ei mă poartă spre o altă lume.  

Demisie neoficială

M-am săturat să tac și să mă prefac

Crezi că ești deștept și că impui respect, 

Ai senzația că știi totul și că nu poți greși, 

Hai să-ți spun ceva care să te zguduie puțin

Nu știi nimic, ai uitat cum e să fii uman, 

Respectul nu înseamnă frică și teroare,

Am obosit să văd cum distrugi oamenii

Te joci cu mințile slabe și ce nu poți domina

Reduci la tăcere fără regrete...

Nimeni nu ar trebui să-ți suporte toanele

În afara funcției nu ești cu nimic superior. 

E patetic modul în care îi înjosești pe ceilalți

Că să arăți că ești puternic, când de fapt

Ești pur și simplu un frustrat cu o viată mizeră. 

Ai grijă la pionii ce vor devenii nebuni

Sătuii de dictatura, hotărâți să cucerească,

Să atace și zdrobească regele tiran. 

De ce mă privești nedumirit, nu înțelegi limba romană?

Checkmate you fucker, I resign:)

Katherina Andreescu

Insomie

O mie de gânduri roiesc în capul meu precum un carusel,

Idei ce vin și pleacă, mă simt agitată, când noaptea se coboară. 

Nici nu mai știu a câta noapte e când la miezul nopții

Inspirația mă bântuie până la răsăritul soarelui.

Sufăr de insomnii, mi-e dor să dorm și totuși.....

Somnul nu vine. 

Alerg prin pagini și caiete după o crâmpeie de cuvânt

Mâna scrie fără încetare, iar mintea îmi e plină de oroare.

Se ivesc zorii, gândurile se risipesc precum fumul de țigară

Privesc foaia de hârtie, prea multe idei, cuvinte....

Însă somnul nu mai vine...

Katherina Andreescu

În oglindă

În oglinda din perete se reflectă chipul unei păpuși de porțelan, 

Nu seamănă cu chipul meu, în ochii ei zăresc sclipiri de smarald

Diabolice și dulci, impune respect și teamă, precum o țarină

Care stăpânește imperii, nu mai e copila speriată, 

A devenit neînfricată. 

Cum oare a putut sa o preschimbe pe mica și firava Maria

În cruda și nemiloasa Caterina?

Ce lupta aprigă se da acum în mine, înger sau de demon de maine ?

Aleg dualitatea, mi se pare firească, fiecare ascunde o parte întunecată, 

Care se reflectă în oglindă...

Cele doua chipuri se suprapun, devin o singură persoană

Acum îmi dau seama, Caterina e Maria și Maria e Caterina, 

Toate trăsăturile se schimba, împreună alcătuiesc o nouă ființă...

În oglindă se reflecta un chip atât de familiar, pe ea o recunosc,

Când luminile se sting, rămân doar eu.  

Katherina Andreescu. 

Timpul

Simt timpul cum se scurge, precum nisipul dintr-o clepsidră,
E tăcere-n jur și nemișcare, se aud orele cum zboară
Se duc în stoluri cât mai departe...
Plâng ceasurile sătule de atâta ore trecute, de prea multe secunde,
Aleargă minutele la maratonul vieții, nu se opresc, nu obosesc
Trec anii și nu se mai întorc...
Anotimpurile se schimbă atât de repede ca nu le mai simțim
Trece iarna, vine vara, soarele zâmbește putin și apoi se ascunde...
Pentru că e iară toamnă.
Plâng anii cu suspine, orele, minutele, secundele încetinesc
Ceasurile se opresc, anotimpurile împietresc, oamenii nu îmbătrânesc
Oare timpul va înceta vreodată să mai zboare peste noi?

Katherina Andreescu