Zi de primavara

Se așterne ceața peste orașul adormit
Precum o boală ce se răspândește-ntr-un corp sănătos
Particule mici de apă plutesc în aerul rece de dimineață,
Asta e o zi de primăvară întristată.

Vântul rece împrăștie un iz de iarna peste sufletele înflorite,
Amintindu-ne ca iubirile sunt trecătoare, nimic nu e etern.
Însă, eu te port adânc în gânduri și-n vise, te tatuez în suflet
Și te scriu în versuri, ca sa nu te pierd.

Inventariez cu grija fiecare gest al tău, zâmbetul de la amiză

Și parul ciufulit de dimineață, le așez cu grija într-un colț de suflet, 

Le păstrez pentru zile negre, să mă pot îmbăta cu ele

Ori de câte ori în mine plouă cu regrete. 

Trec corbii, în zbor, se duc în zarea-n întunecată

Și iau cu ei frânturi din ceață, o risipesc precum fumul de țigară, 

Lăsând să pătrundă de printre nori lumina cerească,

Ce scaldă în căldură o altă zi de primăvară. 

De fiecare data când ploua

Ori de câte ori afară plouă,
Îmi amintesc cu nostalgie
De chipul tău la despărțire
Și pierd o bucată din mine.

Ori de câte ori afară plouă,
În mine se zbat amintiri și vise
Sunt toate legate de tine,
Sunt toate pierdute pe vecie.

Ori de câte ori afară plouă,
Să-ți aduci aminte de mine
Că am iubit ploaia și te-am adorat pe tine.
Ori de câte ori afară plouă, plouă și în mine...

Fata fără umbrela

Cine ești tu, cine sunt eu?
Nu sunt a ta și nici tu nu-mi aparții,
Suntem doi copii într-o lume nebună
Doi îndrăgostiți avizi după afecțiune.

Ești ca o furtună în plină vară
Mă răcorești, mă inciți să vreau mereu mai mult.
Mă calmezi că să stârnești, apoi mă amețești,
Iar la final mă încălzești, cine ești?

Vrei să mă iubești sau ești aici să mă amăgești?
Înger și demon deopotrivă, azi nu-mi pasă dacă mă rănești.

Eu sunt fata fără umbrela din mijlocul furtunii
Ce dansează prin ploaia de sentimente.
Amețesc, cad și mă ridic, doar ca să privesc
Seninul ce se așterne în adâncul tău.

Bantuita

Fiori reci îmi străbat șira spinării și îmi pătrund în oase,
Visele îmi sunt labirinturi întortocheate, fără șanse de ieșire.
Frica îmi paralizează simțurile, nu pot să țip, să fug, să scap
E ceva apăsător în liniștea morbidă, e ceva la noi în dormitor.

Șoapte nedeslușite străbat pereții, ecouri, zgomote și uși trântite
Văd umbre pe perete și simt că îmi pierd pe rând rațiune și sănătatea.
E ceva care pândește-n întuneric, e o forță care răvășește tot în cale
Poate am înnebunit sau poate o fantoma mă bântuie în noapte.

Plutește-n casa un miros apăsător, dulce-acrișor, ca de moarte
Însă nu moarte mă sperie, ci pierderea raționamentului mă îngrozește.
Știu ca tu nu vezi, nu auzi, nu crezi, nu simți la fel ca mine,
Ceea ce mă face să mă întreb, e o fantoma sau a mea închipuire?

Cine ești?

Unde oare te-ai pierdut,
Prin ce așternuturi noi lenevești,
În ale cui brate te pierzi și te regăsești?

Nu știu cum arați sau cine ești,
Nici nu știu dacă ai sa ma găsești
Dar te chem în gând, te strig în vis să vii, de oriunde ai fi.

Poate că vom iubi, poate că vom amici,
Mă vei învață să iubesc, să nu mă tem
Și nu te voi mai lasă să pleci.

Te voi ține-n brate și te voi apăra
Când noaptea va înghiți totul în cale,
Și voi plânge amarnic când vei pleca.

Apoi îți voi scrie zi de zi și noapte de noapte
Te voi purta în suflet, ca un tatuaj
Păstrând în minte vie, de-a pururi amintirea ta.