De vorba cu Dumnezeu

Dintr-o mie de întrebări pe care aș vrea să Ți le adresez, 

Acum m-am blocat, mintea mi s-a golit și am un singur cuvânt

"Iubirea". De ce iubirea?

Mă privești mirat, nici eu nu înțeleg sensul întrebării, și totuși...

Îmi găsesc cu greu cuvintele, și spun: "De ce iubirea care ne aduce atâta bucurie

Provoacă suferință, durere și mânie?"

Răspunsul Tău nu întârzie să vină.

"Iubirea pe care V-am dăruit-o nu provoacă suferință, durere sau mânie, 

Iubirea aduce fericire, împlinire și iertare, ea izvorăște din fiecare 

Dar nu fiecare poate iubi la fel, și trebuie să înțelegi că uneori

Putem iubi ceva ce nu e real și de aici pornește mânia, 

Așa că încearcă să privești sufletul persoanei de lângă tine, nu chipul,

Acceptă-l asa cum este fără să-l schimbi, să-l cicălești sau să-l îndepărtezi."

"Doamne, dar durerea de ce ne-ai dat-o?"

Zâmbește ușor, și apoi șoptești: "Off... copil ce ești!

Durerea e parte din iubirea pe care V-am lăsat-o moștenire, 

Durerea apare atunci când pierzi pe cine pe care îl iubești mult, 

Când oamenii pleacă de lângă noi, atunci realizam cât însemnau de fapt,

Cât de importanți erau în vieților noastre, și suferim, le simțim lipsa, 

Le plângem plecarea și ne dam seama că i-am iubit mai mult decât am arătat, 

Mai mult decât am fost capabili să spunem în cuvinte.

Așa că, gândește-te bine și apreciază oamenii de lângă tine, iubește-i și respectă-i

Nu vei știi niciodată când e prea târziu. "

Doamne, de unde știu că ești real?

"Nu știi, și nici nu ai de unde să afli, 

Vezi tu, știu ca nu crezi în existența Mea, 

Și mai știu că te îndoiești de miracole

Însă, pune-ți următoarea întrebare: Tu de unde știi că ești reală?"

Acum înțeleg, ai dreptate, poate ca nici noi nu existăm cu adevărat

Mi-a făcut plăcere să stam de vorbă, sper să ne mai auzim. 

"Cu siguranță, pe curând copil debusolat!"

Katherina Andreescu

Amagire

Etica și morala sunt cele care stabilesc limita, 

Devenind neputincios în fața tuturor, faptele rămân idei și vise

Prea multe cuvinte nespuse trezesc regrete și durere...

Condamnați la amărăciune, nu ne mai găsim un sens

Alergăm constant căutând fericirea, iubirea, dar nu le recunoaștem dacă le găsim.

Devenim pustii, și înlocuim dorința și dragostea cu ceva perfid, 

Însa salvarea vine de unde nici nu te aștepți, e acel nimic

Care te ajută să-ți găsești speranța, e uitarea. 

Ea alina disperarea, e precum marea ce aduce la mal scoici și nisip

Și șterge dezamăgirea, lăsând în urma-i amintirea blurată a durerii...

Așa ia naștere speranța, acel licăr de lumina și bucurie

Care îți dă curaj să te ridici și să continui să mergi 

Să trăiești cu sentimentul că ai să reușești. 

E un adevarat ciclu al sentimentelor umane

Precum anotimpurile ce vin și pleacă,
Lasă în urma lor gustul dulce amărui al amintirilor...

Katherina Andreescu

Fructul interzis

Dintre toate creațiile lumii, tu ești de departe cea mai apetisantă, 

Ori de câte ori îți simt parfumul, gândul nebun de a te gusta nu-mi dă pace

Nu pot nici măcar sa te privesc fără să-mi doresc să te mușc, 

Să te simt, să te cuprind, să te atac e clar cel mai mare păcat. 

Mintea urlă să nu te ating, însă simțurile mi le inciți

Ma înnebunești cu fiecare ceas în care te simt...

Sunt în sevraj, mâinile îmi tremură, cedez ispitei, te capturez, 

Savurez fiecare senzație, plăcerea, nebunia, extazul și agonia

Se îmbină cu vinovăția și regretul...de ce lucrul cel mai frumos și normal

E păcatul original?

Katherina Andreescu

Realitate

Privesc nebunia de dincolo de fereastră, 

Caut speranță în fumul de la țigară

Unde au dispărut oare visele, dorințele de altă dată?

Oameni grăbiți, reci aleargă haotic prin viață

Uităm încotro ne îndreptăm, rămânem goi

Nimicul ne înconjoară, sub o formă abstractă, 

Ce e oare viața fără vise și speranță?

Un trai mecanizat, monoton fără dinamică

Irațional mă lupt cu sistemul, nu există scăpare

Poezia moare, proza se sinucide, iar logica e în letargie

Rămâne doar matematica bolnavă de pneumonie acută

Și ocazional pictura îmbracă forma nemărginită a demenței

Făcând dintr-un biet om, un nebun plin de speranță. 

Văd copii deja îndoctrinați, care nu se mai joaca pe afară

Aleargă și sar virtual, tastează, butonează, dar nu știu să prindă un fulg de zăpadă. 

Visătorii, romanticii sunt specii pe cale de dispariție, 

Doar ei mai văd stele acolo unde sunt nori, 

Și aud muzică în fiecare zgomot....

Ascult ploaia cum cade, oare ce se va întâmpla 

Când lumea își vă pierde farmecul și nebunia?

Katherina Andreescu

Doar oameni

În vârtejul de idei și gânduri pierd din vedere anumite aspecte, 

Am uitat cum să fac diferența dintre rău și bine

Îmi pun întrebări la care nu am răspuns,

În definitiv, ce e bine? Cum arată răul? Ce e Omul?

Limita dintre bine și rău e limitată de reguli

Dacă încalci regulile ești proscris, rebel, înger trecut de partea răului...

Dar nu o să cunoști universul cu toate misterele dacă rămâi în spatele liniei...

Omul...un animal guvernat de reguli scrise și nescrise, un animal, 

Cu un dar extraordinar, de a se exprima și de a se descoperi,

De a se autodepăși și cu capacitatea infinită de cunoaștere, 

Însă Omul rămâne doar la stadiul de animal vorbitor, incapabil

De a depăși granița dintre bine și rău, de a afla ce se ascunde în spatele cortinei

Răul nu are o forma, nu are un chip, e doar o închipuire fantezistă

Iar binele....binele e doar o acțiune, un act cu o bună intenție....

Toți suntem răi, și toți suntem buni, Dar din păcate suntem și oameni,

Sortiți să trăim într-un univers în care rămânem doar Oameni ...

Katherina Andreescu

Pe curând...

De câte ori mă gândesc la anii copilăriei,

Nu am cum să nu-mi amintesc chipul tău.

Nu am apucat să-ți spun niciodată

Cât de mult te iubesc, dar nu părea necesar,

Știai totul dinainte, fără să fie nevoie de cuvinte.

Ochii tăi de chihlimbar îi voi purta în minte,

M-ai învățat să iubesc, să respect și să trăiesc

Viața, așa cum eu îmi doresc.

De câte ori sunt la pământ, mă întorc la tine,

Știu că de printre stele, tu ești mereu cu mine.

Când eram agitată, tu alungai deochiul,   

Erai și doctor când era nevoie, și bucătar,

Veterinar și spectator când urcam pe scenă

Cântam, sau țipam, cât mă țineau plămânii,

Nu știu cum mă suportai.

Nu am știut niciodată să-mi iau rămas bun,

Ai uitat să mă înveți cum să suport lipsa ta.

Viața a fost nedreaptă, ai plecat prea repede

Nu ai apucat sa ma vezi, cum îți doreai,
Și nici nu voi fi vreodată, mireasă.

Nu am să-ți spun “adio”, ci numai pe curând,

                        Ne vom întâlni din nou….

În memoria bunicii mele, Ecaterina.

Katherina Andreescu 

Mama

În fiecare din noi se ascunde un strop de magie

Însă tu, la câte faci, cred că e vrăjitorie.

Poți să mă faci să râd, să plâng fără să știu de ce, 

Iar când sunt în pană de idei, știi ce să spui

Chiar și când taci, ochii tăi îmi spun fără cuvinte

Tot ce am nevoie, iar când sunt agitata mă asculți

Chiar dacă pălăvrăgesc aiurea fără sens. 

Nu ți-am spus niciodată, că îmi e dor de mâncarea ta, 

Sau să mă trezești sâmbăta cu cafea amară cu lapte

Mi-e atât de dor... de ochii tăi negrii în care citeam

Grijile, supărările și bucuriile tale.

Mi-e dor de tine, mamă, mi-e dor să-mi spui

"Noapte bună" și "Bună dimineața"...

Știi oare, cât de greu mi se pare

Să trăiești atât de departe, să nu-ți văd ochii înainte de culcare....

Știi oare, că aș da tot ce am și ce nu am

Ca să vii înapoi la mine?

Nu prea ți-am spus mamă, și cred că ai uitat

Că te iubesc neîncetat....

Katherina Andreescu

Eu sau societatea?

Am învățat de mică 

cum să mă comport.

să fiu draguță, bună, politicoasă,

să fiu umilă, să plec capul,

când greșesc să îmi asum,

să tac când trebuie, și să vorbesc

atunci când sunt întrebată. 

Am învățat că în viață, 

trebuie să fi cinstit, 

să muncești, să agonisești, 

însă societatea m-a derutat....

și pe propria-mi piele am învățat

că dacă ești bun și cuminte, 

ești prost și toate greșelile cad pe tine, 

dacă ești umil te calcă în picioare, 

iar dacă ești cinstit, muncești doar cât să supraviețuiești. 

Stau și mă întreb, oare societatea moare?

sau încearcă să mă ucidă câte puțin până devin roboțel?

Nu pot să fiu ca ceilalți, 

zâmbesc și încă mai spun "mulțumesc", 

când greșesc îmi cer iertare și retușez

lucrez în fiecare zi, și colecționez amintiri, 

privesc cerul ori de câte ori simt 

că orașul mă sufocă, iar gândul

îmi fuge la mare când societatea anulează.

Katherina Andreescu

De la dragoste la ură...

sub aspectul inocent se ascunde cel mai mare criminal, 

dar ferocitatea ta nu mă sperie, sunt un prădător, 

fără scrupule și remușcări, colecționez suflete. 

te-ai jucat cu persoana nepotrivită, nu te poți compara cu mine.

știi foarte bine, aterizez mereu în picioare, ca o felină, sunt gata de joacă. 

când prind momentul, atac fără să clipesc, te năucesc, 

sunt mai rapidă decât fulgerul, nu ai timp nici să clipești. 

încearcă să mi te împotrivești, cât crezi că poți rezista?

urăsc când minți și mă privești cu un surâs de trădător, 

ai senzația ca ești bărbat, dacă eu tac, dar te înșeli

nu tip, nu fac crize, îți fac bagajele pe care le iei cu tine

o sa te duci într-o mică călătorie, de data asta fără mine, 

pentru ca știi foarte bine, aș fi mers cu tine oriunde

dar la dracu te poți să te duci singur!

Katherina Andreescu

Iarna

A nins prea mult și pământul a înghețat,
Un strat subțire, lucios l-a acoperit.
Pășesc ușor să nu alunec, să nu lovesc 
Cu tocurile ascuțite, sticla de sub mine. 
E atât de fragilă în aparență, însă în esență,
E mult mai dură decât pare, e rece 
Și oglindește toate păcatele umane. 
Nu iartă nimic și pe nimeni, iar când noaptea vine
Cei mai putin norocoși îi cad pradă. 
Ziua, în lumină strălucește, sub soarele cald se topește.
Toată frumusețea oglinzii se transformă în noroi....

Katherina Andreescu.