Întotdeauna vom avea Parisul

Te-am ținut în brate în nopțile friguroase
Am ascultat împreuna simfonia tăcerii,
Și când nu aveai somn, te-am mângâiat
Iar acum ma îmbăt singură cu lacrimi de dor.

Te-am privit de mii de ori, îți știu fiecare trăsătură,
Am ascultat când vorbeai și eram în extaz când fredonai
Mă delectam cu fiecare privire pe care mi-o dădeai
Și eram cea mai fericită când îmi zâmbeai...

Simt acum răceala cum coboară între noi
Și încet, încet uiți de ochii mei, devenim străini
Ne pierdem de noi, rămânem simpli muritori.
Însă întotdeauna vom avea Parisul
Să ne reamintească că am fost cândva nemuritori.