Mi te-au răpit
când credeam că nici însuși Dumnezeu
nu mi te poate lua.
Mi-au luat tot.
Până și lacrimile au secat.
Puteau să-mi smulgă organele
pe viu —
și tot nu m-ar fi durut
cum mă rupe acum.
Ce voi face de mâine,
fără vocea ta?
Încotro s-o apuc
când totul s-a spulberat?
Nu sunt în bucăți.
Ar fi fost mai ușor.
Inima mea pur și simplu
a dispărut.
În locul ei —
gol.
Vid.
Un întuneric care mă apasă,
îmi frânge oasele.
Strâng din dinți.
Înghit în sec.
N-am voce să te urlu.
Asemeni lui Dante, am ajuns în Infern.
Dar am inversat drumul — am fost mai întâi în Paradis.
M-am îmbătat din cupa iubirii și-am gustat fericirea.
Extaziată, în al nouălea cer, trăiam ca și cum lumea întreagă-mi aparținea.
Doar tu și cu mine, un dans nebun în mica noastră lume,
Pasiune și simțire — ne prindeam privirile și zburam departe…
Apoi am schimbat extazul cu agonia, la porțile Purgatoriului —
M-am trezit buimacă, încă amețită-n simțiri.
Am bâjbâit pe malurile învolburate ale râului Styx,
Trăind haotic, la limita realității — am confundat visul.
Și, încet, am început să simt pericolul…
Mă pierdeam de tine. Mă pierdeam pe mine.
M-am tocmit cu luntrașul pentru o sclipire în întuneric…
Și naivă, m-am regăsit în mijlocul Infernului:
Un loc pustiu, sărăcăcios și trist — fără tine.
Mă rog demonilor cu zâmbete de plastic să-mi lase amintirea ta,
Îi țin piept însuși Diavolului și-mi joc sufletul pe all-in.
Simt întunericul cum mă înghite — negru, greu —
Apasă pe oasele și pe mintea mea…
Pot să-mi ia tot — fără tine, nimic nu mai are sens.
Căci sufletul meu, de mult, e pierdut în mâinile tale.
Și, asemeni lui Dante… n-am mai găsit drumul înapoi
În umbra propriilor păcate, arunc cu versuri
Încâlcite, încleiate de durere.
Uneori prea sobre, alteori pline de speranță —
Poezia e forma absurdă a unui suflet blestemat.
Prin colțurile minții iau naștere idei haotice,
Morbide, sfâșiate de realitate.
Le aștern pe foi, când soarele zace pe cer,
Chem norii și ploaia, ca să dau formă unei lumi din tenebre.
Din inimă răsar versuri albe, ce se mișcă aritmic,
Fără noimă — haotice și triste.
Într-un dans al ielelor se împletesc în văzul tuturor,
Spre înțelegerea nimănui.
Plouă-n mine cu funingine și dor,
Prin vene-mi curge venin… și alcool.
Asemenea Persefonei, mă ascund în umbre,
Iar gândurile-mi sunt viciate, sumbre.
Pictez în adânc o lume din ruine,
Ridic castele din lacrimi de dezamăgire.
Pe meleaguri neumblate, pline de regrete,
Atârn icoana ta — un Hades al iubirilor pierdute.
Din măruntaiele pământului aud ecouri,
Șoapte nedeslușite, urlete, și țipete.
Blestem în gând, căci vocea-mi e mută —
Dar buzele murmură tăcut o rugă.
Paradisul meu zace devastat în agonie,
Inima-mi e surdă la orice altă melodie.
Numai mintea mă mai ține să nu mă destram,
Când degetele scriu frenetic: „nu te mai am.”
Durerea o duc în buzunarul drept, de la piept,
căptușit cu plasturi, ca să nu se vadă sângerând.
O iau cu mine mereu, dar niciodată la vedere —
mascată de un chip radios, cu zâmbet larg spre sărutare.
În buzunarul de la spate am înghesuit și visele,
coșmaruri ce mă trezeau în miez de noapte, cu iz de realitate.
Uneori tresar când le simt cum pulsează și tremur incontrolabil,
căci multe din ele sunt coșmaruri trăite, nu visate!
Cerceii mici sunt făcuți din stele cu parfum de dorințe neîmplinite.
Îi port tăcut, dar demn și la vedere.
Uneori lucesc, alteori abia se zăresc —
dar sunt cu mine în toate momentele grele.
Tocurile, oh, tocurile acelea ce țipă pe marmura rece…
Le auzi și tu, nu-i așa?
Sunt iubirile apuse și nespuse,
sunt din coastele tale și ale mele, din nopțile târzii și diminețile senine.
Port vina ca pe o haină de blană scumpă.
N-am ales-o. Am acceptat-o și-am îmbrățișat-o.
Iar ea s-a lipit de corpul meu, îmi ține de cald,
făcându-mă mereu să nu uit. Să nu mor.
În tivul pantalonilor am ascuns secrete —
dramele unei vieți intense, cu emoții împinse la apogeu.
Le voi duce cu mine până în mormânt,
și-abia atunci se vor transforma în țărână… și mă vor elibera.
Uneori, arogant, ador să arunc cu parfum de melancolie,
dulce-amarui, cu iz de mare și nisip…
Imperceptibil pentru cine n-a cunoscut dorul,
dar irezistibil pentru toți cei ce au iubit.
În păr am prins agrafe colorate, din aripi de fluturi,
ca să ascund, pe cât de mult, nebunia.
Doar ochii trădează — pe sub ochelari, luciri demente,
pasiuni nestăvilite și iubiri poetice.
Pe dedesubt îmi port sufletul, sfărâmat, fragil,
cusut și bandajat, dar încă gata de o nouă luptă.
Căci tot ce port, tot ce dețin, e ales cu grijă și pasiune…
în acord perfect cu nebunia și delirul.
De ce să mă mai agăț când mintea mi se destramă?Când sufletul mi-e plin de tine și alcool,
Iar plămânii mi se inunda-n fumul de țigară.
Căci acum ai ucis si ultima speranță…
Cum să mai privesc înainte când lumea e devastata?
Când sufletul îmi zace mort pe catafalc,
Inima e spulberată-n mii de cioburi de cristal.
Căci te iubit tăcut si demn, iar tu l-ai ucis cu brutalitate…
Spune-mi, a meritat, sa arunci tot pentru o clipă de plăcere?
Vino acum, sa privești dezastrul din urma ta,
Sa vezi durerea ce se ascunde-n zâmbetul ei mut…
A meritat sa ucizi fără milă un suflet nevinovat…?
Moarte mi-era straina, pana cand mi te-a rapit
Ti-a transformat chipul in ceara, inert si trist
Mainile-ti sunt reci, nici nu imi mai zambesti…
de ce ai pasit acolo unde pasul meu nu poate trece?
Am pornit in mars funebru sa te conduc pe ultimul drum
S-a pornit si ploaia, caci eu nu am lacrimi sa te plang
Nu stiu sa spun la revedere, cand cutia neagra te cere
As vrea sa-mi spui un ultim cuvant cand totul e tacere…
Te ingroapa pamantul, sa-ti tina viermii companie,
Iar eu raman trista, fara sa-ti mai aud glasul cand ma strigai la plecare…
Cum sa-ti spun acum adio, cum sa te inec in uitare?
Cand tot ce vreau de la tine, tati, e o ultima imbratisare?
Știm amândoi când ne privim
Ne luăm rămas bun tăcut, prin fumul de țigară,
Ca o ploaie de stele căzătoare, plecăm din cerul nostru vast
Într-un univers finit și limitat,
Acolo unde moartea vibrează sub membrana vieții
Și fericirea o plătim cu lacrimi sfinte…
Mi-ai fost icoana și altar, o întreagă galaxie
Unde să mă mai închin de mâine, când îngerii se zbat în iad?
Te visez în roșu, pasiune și război,
Inimi devastate ce zac pe catafalc
Pornesc agale în marș funebru,
Să-ți aduc o ultimă sărutare.
Trece cortegiul funerar, cărând
Pe umerii lor triști amanți din zorile târzii.
Pornesc și eu în urma lor, suspinând
Să-ți spun un ultim cuvânt.
Se opresc la marginea unui mormânt
Și aruncă cu toți cu flori și rugăciuni.
Suntem noi cei de sub pământ,
Pasiune și război, astea ne-a omorât.
Știm amândoi când ne privim
Ne luăm rămas bun tăcut, prin fumul de țigară,
Ca o ploaie de stele căzătoare, plecăm din cerul nostru vast
Într-un univers finit și limitat,
Acolo unde moartea vibrează sub membrana vieții
Și fericirea o plătim cu lacrimi sfinte…
Mi-ai fost icoana și altar, o întreagă galaxie
Unde să mă mai închin de mâine, când îngerii se zbat în iad?
Aș vrea să îți scriu cu roșu pe piele
Să-ți rămână urma buzelor-n amintire
De când ne iubeam nebuni, fără perdea,
Pe vremea când și soarele ne încălzea…
Ce faci, cum ești?
A trecut mult de când nu am mai vorbit
Mi-a dispărut de pe piele mirosul tău,
Oare simți lipsa sărutului de pe vene?
De când ai plecat plouă torențial
Cu lacrimi amare pictate-n suflet…
Cum ești, îți mai amintești de mine?
Mă pierd printr-un labirint de vise
Plin cu fantome ce urlă la mine
Pentru toate promisiunile neîmplinite.
Spune-mi, tu ești bine?
Demoni din adâncuri mă vânează,
Lupt singura, să găsesc o cale,
O lumină-n negura de îndoieli,
Însă mereu ajung la o răscruce
Și pe orice drum aș apuca-o acum,
Imaginea iubirii dispare-n ceață.
Ce faci, te mai gândești la noi?
Iar drumul e lung, plin de pietre
Ce îmi rănesc tălpile goale,
Dar plătesc prețul, vrea să ajung
Acolo unde soarele răsare,
Pe acoperișul lumii
Să te mai strâng o data-n brațe!
Viața este un infinit de combinații luate câte k
Fiecare alegere m-a adus aici, să rezolv necunoscute,
Să cunosc mulțimi ce se intersectează în același punct străin,
Iar la final, să mă izbesc de tine, o variabilă a sufletului pustiu.
Înmulțesc sentimentele, adun ideile și le înșir pe foi,
Adun în palme dorințele și toate visele le împart la noi.
Tu scazi constant iubirea, în timp ce transformi totul în noroi,
Însă, sub același cer străin, ridicăm la pătrat și ne împărțim sufletul la doi.
În tine am învățat să trăiesc din nou
Ori de câte ori tu mureai în adâncul meu,
Și respiram amândoi sacadat, la unison
Pasional, înfierbântat am ars de atâtea ori
Până când nu a mai rămas nimic din noi.
Acum e rândul meu, să mă scufund în tine,
Și să mă lași să mor îmbătată-n simțire
Iar tu, vei trăi prin mine, chinuitor, agonizant
Ne vom pierde-n neant, unul suflet, altul corp
Până când vom dispărea de tot!
Iti privesc obrazul nebarbierit si as vrea sa il ating
Sa-ti mai simt doar o data buzele si pielea,
Dar imaginea dispare in fumul de tigara
Si raman singura din nou, visez cu ochii deschisi…
Uneori, te simt in locul gol din dormitor,
Si cu capul pe pieptul tau ascult povesti despre viitor,
Dar cand vreau sa te sarut realizez ca m-am intors in trecut
Caci in prezent noi nu suntem noi, ci doi straini goi.
Astazi vorbesc din nou cu mine, tu nu esti aici,
Ma acuz ca n-am crezut si totusi am cazut…
Am fost naiva sa cred ca tu ai putea vreodata sa iubesti,
Caci tu ai inima de gheata si iti place sa te joci.
Spune-mi ce simți, ce se întâmplă acum în spațiul dintre noi?
Tăcere, când eu tânjesc după cuvânt, tu înalți ziduri fortificate
Și înăuntrul lor îți ascunzi inima de piatră, lăsând în urmă dâră de cadavre.
Două ființe triste, separate ne ascundem după zâmbete forțate
Și ne prefacem amândoi, ne ascundem sufletele de lumea întreagă,
Doar mirosul de putregai al iubirii moarte ne sufocă pe amândoi.
Inutil să-ți explic acum complexitatea sentimentelor ce mă cuprind
Când îți privesc chipul impenetrabil, cu ochi reci ce mă disecă,
Devin și eu incapabilă să mai vorbesc, și lăsăm tăcerea să se aștearnă…
Ce se va întâmpla de acum în spațiul dintre noi?
Tu, purtând masca indiferenței, vei cobora în adâncimile tale agitate
In timp ce eu, afișând aceeași invulnerabilitate, am să mă zbat pe culmile disperării,
Și nici unul din noi nu va știi vreodată dacă am fost aievea sau niciodată.
Ce se întâmpla în spațiul dintre noi,
Acum, când inevitabil ne-a lovit sfârșitul?
Lacrimi cad în sufletul meu de sticlă,
Iar mintea ta de gheață caută să mă mintă.
Pune punct, spune-mi că am fost suficientă,
Doar ca jocul s-a încheiat și eu am inima frântă…
Minte-mă, ca nu ai căutat să mă rănești,
Că nu ai văzut fragilitate sub toate acele măști.
La final, de rămas bun, sărută-mă când pleci,
Ca să-mi împrăștii otrava de pe buze
Iar eu am să te privesc cu ochi reci
În timp ce, în suflet, lacrimi vor curge!
Tu, magnolie, floare trecătoare
Te-aș lua acasă, să te țin în vază
Să-ți păstrezi petalele neîntinate
Când te hrănesc cu apă și cu soare.
Ți-as da iubire, să crești cât mai mare,
Să mă acoperi cu petale și parfum
Să mă ocrotești când noaptea cade.
Oh, tu magnolie sălbatică,
Ce n-aș da să te îmblânzesc
Dar tu refuzi să mă privești
Și te scuturi de petale…
Rămâi goală-n primăvară
Iar eu pustiită că nu te pot avea.
Au înnebunit magnolii de când tu n-ai mai venit,
Tânjesc absurd la un cuvânt, o notă fredonată
Scrisă pe o petală de magnolie să-ți amintească
Că te-am așteptat necontenit, nemărginit…
Se înalță fumul de țigară și caut tăcut un semn,
Un corb stă în magnolia noastră, cu aripile gata de zbor
Și ninge cu petale roz și albe peste inimile îndoliate,
Se transformă-n scrum povestea noastră…
Au înnebunit magnolii, au înflorit și s-au ofilit,
Chiar și chipul tău azi pare ca a îmbătrânit
Printre petalele moarte pasiunile se ofilesc…
S-au uscat magnolii și eu tot aștept să-mi zâmbești.
Când disperarea devine tangibilă și ne îngropăm dorințele sub maldăre de lucruri materiale
Când învățăm să cultivăm ipocrizia pentru că zâmbetul primează în fața lacrimilor sincere,
Atunci ne dezumanizăm total, ne pierdem într-un dans banal și ne uităm valorile…
E lumea în care depresie e interzisă, iar iubirea e mai cenzurată decât pornografia,
O lumea goală, în care vântul ne mătură sufletele pustii .
Sunt ucise visele și idealurile unor minți prea tinere, suflete pure damnate pe eternitate la agnosticism,
Ce ne mai rămâne oare când iubire și nebunia dispar definitiv?
Un vid imens se întinde înainte și gheara superficialități ne cuprinde,
Se încolăcește și ne otrăvește până când devenim banali.
Absentă hoinăresc prin viață, fără pașaport
Tot ce am e un suflet sfărâmat în mii de părți.
Nu știu pe ce drum mă poartă pașii, și nici încotro o să ajung
Dar mereu mă întorc la tine, cu lacrimi în ochii îndurerați.
Mă plimb fără sens pe un drum ce pare complicat,
Sufletul mi-e plin de tine și de dor nebun, agonizant.
Las lacrimi de sânge pe potecile pline de noroaie
Și ard tot în jur ca să ajung înapoi spre ce-am pierdut.
Azi, mă pierd tăcută în mulțimea de oamenii zgomotoși
Suntem toți hoinari prin viață, cu suflete făcute la comandă.
Lacrimile s-au uscat pe chip, sufletul mi-e împietrit,
Și ard tot ce îmi stă în cale pentru o ultimă îmbrățișare!
