Infernul meu

Asemeni lui Dante, am ajuns în Infern.

Dar am inversat drumul — am fost mai întâi în Paradis.

M-am îmbătat din cupa iubirii și-am gustat fericirea.

Extaziată, în al nouălea cer, trăiam ca și cum lumea întreagă-mi aparținea.

Doar tu și cu mine, un dans nebun în mica noastră lume,

Pasiune și simțire — ne prindeam privirile și zburam departe…

Apoi am schimbat extazul cu agonia, la porțile Purgatoriului —

M-am trezit buimacă, încă amețită-n simțiri.

Am bâjbâit pe malurile învolburate ale râului Styx,

Trăind haotic, la limita realității — am confundat visul.

Și, încet, am început să simt pericolul…

Mă pierdeam de tine. Mă pierdeam pe mine.

M-am tocmit cu luntrașul pentru o sclipire în întuneric…

Și naivă, m-am regăsit în mijlocul Infernului:

Un loc pustiu, sărăcăcios și trist — fără tine.

Mă rog demonilor cu zâmbete de plastic să-mi lase amintirea ta,

Îi țin piept însuși Diavolului și-mi joc sufletul pe all-in.

Simt întunericul cum mă înghite — negru, greu —

Apasă pe oasele și pe mintea mea…

Pot să-mi ia tot — fără tine, nimic nu mai are sens.

Căci sufletul meu, de mult, e pierdut în mâinile tale.

Și, asemeni lui Dante… n-am mai găsit drumul înapoi