Plouă-n mine cu funingine și dor,
Prin vene-mi curge venin… și alcool.
Asemenea Persefonei, mă ascund în umbre,
Iar gândurile-mi sunt viciate, sumbre.
Pictez în adânc o lume din ruine,
Ridic castele din lacrimi de dezamăgire.
Pe meleaguri neumblate, pline de regrete,
Atârn icoana ta — un Hades al iubirilor pierdute.
Din măruntaiele pământului aud ecouri,
Șoapte nedeslușite, urlete, și țipete.
Blestem în gând, căci vocea-mi e mută —
Dar buzele murmură tăcut o rugă.
Paradisul meu zace devastat în agonie,
Inima-mi e surdă la orice altă melodie.
Numai mintea mă mai ține să nu mă destram,
Când degetele scriu frenetic: „nu te mai am.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu