inima de gheata

​Iti privesc obrazul nebarbierit si as vrea sa il ating

Sa-ti mai simt doar o data buzele si pielea, 

Dar imaginea dispare in fumul de tigara

Si raman singura din nou, visez cu ochii deschisi…

Uneori, te simt in locul gol din dormitor, 

Si cu capul pe pieptul tau ascult povesti despre viitor, 

Dar cand vreau sa te sarut realizez ca m-am intors in trecut

Caci in prezent noi nu suntem noi, ci doi straini goi.

Astazi vorbesc din nou cu mine, tu nu esti aici,

Ma acuz ca n-am crezut si totusi am cazut…

Am fost naiva sa cred ca tu ai putea vreodata sa iubesti,

Caci tu ai inima de gheata si iti place sa te joci.

aievea sau niciodată

​Spune-mi ce simți, ce se întâmplă acum în spațiul dintre noi?

Tăcere, când eu tânjesc după cuvânt, tu înalți ziduri fortificate

Și înăuntrul lor îți ascunzi inima de piatră, lăsând în urmă dâră de cadavre.

Două ființe triste, separate ne ascundem după zâmbete forțate

Și ne prefacem amândoi, ne ascundem sufletele de lumea întreagă,

Doar mirosul de putregai al iubirii moarte ne sufocă pe amândoi.

Inutil să-ți explic acum complexitatea sentimentelor ce mă cuprind

Când îți privesc chipul impenetrabil, cu ochi reci ce mă disecă,

Devin și eu incapabilă să mai vorbesc, și lăsăm tăcerea să se aștearnă…

Ce se va întâmpla de acum în spațiul dintre noi?

Tu, purtând masca indiferenței, vei cobora în adâncimile tale agitate

In timp ce eu, afișând aceeași invulnerabilitate, am să mă zbat pe culmile disperării,

Și nici unul din noi nu va știi vreodată dacă am fost aievea sau niciodată.

ce se întâmpla între noi?

Ce se întâmpla în spațiul dintre noi,

Acum, când inevitabil ne-a lovit sfârșitul?

Lacrimi cad în sufletul meu de sticlă,

Iar mintea ta de gheață caută să mă mintă.

Pune punct, spune-mi că am fost suficientă,

Doar ca jocul s-a încheiat și eu am inima frântă…

Minte-mă, ca nu ai căutat să mă rănești,

Că nu ai văzut fragilitate sub toate acele măști.

La final, de rămas bun, sărută-mă când pleci,

Ca să-mi împrăștii otrava de pe buze

Iar eu am să te privesc cu ochi reci

În timp ce, în suflet, lacrimi vor curge! 

floare de primăvară

​Tu, magnolie, floare trecătoare

Te-aș lua acasă, să te țin în vază

Să-ți păstrezi petalele neîntinate

Când te hrănesc cu apă și cu soare.

Ți-as da iubire, să crești cât mai mare,

Să mă acoperi cu petale și parfum

Să mă ocrotești când noaptea cade.

Oh, tu magnolie sălbatică, 

Ce n-aș da să te îmblânzesc

Dar tu refuzi să mă privești

Și te scuturi de petale…

Rămâi goală-n primăvară

Iar eu pustiită că nu te pot avea.

Magnolie

​Au înnebunit magnolii de când tu n-ai mai venit, 

Tânjesc absurd la un cuvânt, o notă fredonată

Scrisă pe o petală de magnolie să-ți amintească

Că te-am așteptat necontenit, nemărginit…

Se înalță fumul de țigară și caut tăcut un semn,

Un corb stă în magnolia noastră, cu aripile gata de zbor

Și ninge cu petale roz și albe peste inimile îndoliate,

Se transformă-n scrum povestea noastră…

Au înnebunit magnolii, au înflorit și s-au ofilit,

Chiar și chipul tău azi pare ca a îmbătrânit

Printre petalele moarte pasiunile se ofilesc…

S-au uscat magnolii și eu tot aștept să-mi zâmbești.

Banal

​Când disperarea devine tangibilă și ne îngropăm dorințele  sub maldăre de lucruri materiale

Când învățăm să cultivăm ipocrizia pentru că zâmbetul primează în fața lacrimilor sincere,

Atunci ne dezumanizăm total, ne pierdem într-un dans banal și ne uităm valorile…

E lumea în care depresie e interzisă, iar iubirea e mai cenzurată decât pornografia, 

O lumea goală, în care vântul ne mătură sufletele pustii .  

Sunt ucise visele și idealurile unor minți prea tinere, suflete pure damnate pe eternitate la agnosticism,

Ce ne mai rămâne oare când iubire și nebunia dispar definitiv?

Un vid imens se întinde înainte și gheara superficialități ne cuprinde,

Se încolăcește și ne otrăvește până când devenim banali.

Hoinar prin viață

​Absentă hoinăresc prin viață, fără pașaport

Tot ce am e un suflet sfărâmat în mii de părți.

Nu știu pe ce drum mă poartă pașii, și nici încotro o să ajung

Dar mereu mă întorc la tine, cu lacrimi în ochii îndurerați.

Mă plimb fără sens pe un drum ce pare complicat,

Sufletul mi-e plin de tine și de dor nebun, agonizant.

Las lacrimi de sânge pe potecile pline de noroaie

Și ard tot în jur ca să ajung înapoi spre ce-am pierdut. 

Azi, mă pierd tăcută în mulțimea de oamenii zgomotoși

Suntem toți hoinari prin viață, cu suflete făcute la comandă.

Lacrimile s-au uscat pe chip, sufletul mi-e împietrit,

Și ard tot ce îmi stă în cale pentru o ultimă îmbrățișare!