Mi te-au răpit
când credeam că nici însuși Dumnezeu
nu mi te poate lua.
Mi-au luat tot.
Până și lacrimile au secat.
Puteau să-mi smulgă organele
pe viu —
și tot nu m-ar fi durut
cum mă rupe acum.
Ce voi face de mâine,
fără vocea ta?
Încotro s-o apuc
când totul s-a spulberat?
Nu sunt în bucăți.
Ar fi fost mai ușor.
Inima mea pur și simplu
a dispărut.
În locul ei —
gol.
Vid.
Un întuneric care mă apasă,
îmi frânge oasele.
Strâng din dinți.
Înghit în sec.
N-am voce să te urlu.
Asemeni lui Dante, am ajuns în Infern.
Dar am inversat drumul — am fost mai întâi în Paradis.
M-am îmbătat din cupa iubirii și-am gustat fericirea.
Extaziată, în al nouălea cer, trăiam ca și cum lumea întreagă-mi aparținea.
Doar tu și cu mine, un dans nebun în mica noastră lume,
Pasiune și simțire — ne prindeam privirile și zburam departe…
Apoi am schimbat extazul cu agonia, la porțile Purgatoriului —
M-am trezit buimacă, încă amețită-n simțiri.
Am bâjbâit pe malurile învolburate ale râului Styx,
Trăind haotic, la limita realității — am confundat visul.
Și, încet, am început să simt pericolul…
Mă pierdeam de tine. Mă pierdeam pe mine.
M-am tocmit cu luntrașul pentru o sclipire în întuneric…
Și naivă, m-am regăsit în mijlocul Infernului:
Un loc pustiu, sărăcăcios și trist — fără tine.
Mă rog demonilor cu zâmbete de plastic să-mi lase amintirea ta,
Îi țin piept însuși Diavolului și-mi joc sufletul pe all-in.
Simt întunericul cum mă înghite — negru, greu —
Apasă pe oasele și pe mintea mea…
Pot să-mi ia tot — fără tine, nimic nu mai are sens.
Căci sufletul meu, de mult, e pierdut în mâinile tale.
Și, asemeni lui Dante… n-am mai găsit drumul înapoi
În umbra propriilor păcate, arunc cu versuri
Încâlcite, încleiate de durere.
Uneori prea sobre, alteori pline de speranță —
Poezia e forma absurdă a unui suflet blestemat.
Prin colțurile minții iau naștere idei haotice,
Morbide, sfâșiate de realitate.
Le aștern pe foi, când soarele zace pe cer,
Chem norii și ploaia, ca să dau formă unei lumi din tenebre.
Din inimă răsar versuri albe, ce se mișcă aritmic,
Fără noimă — haotice și triste.
Într-un dans al ielelor se împletesc în văzul tuturor,
Spre înțelegerea nimănui.
Plouă-n mine cu funingine și dor,
Prin vene-mi curge venin… și alcool.
Asemenea Persefonei, mă ascund în umbre,
Iar gândurile-mi sunt viciate, sumbre.
Pictez în adânc o lume din ruine,
Ridic castele din lacrimi de dezamăgire.
Pe meleaguri neumblate, pline de regrete,
Atârn icoana ta — un Hades al iubirilor pierdute.
Din măruntaiele pământului aud ecouri,
Șoapte nedeslușite, urlete, și țipete.
Blestem în gând, căci vocea-mi e mută —
Dar buzele murmură tăcut o rugă.
Paradisul meu zace devastat în agonie,
Inima-mi e surdă la orice altă melodie.
Numai mintea mă mai ține să nu mă destram,
Când degetele scriu frenetic: „nu te mai am.”
Durerea o duc în buzunarul drept, de la piept,
căptușit cu plasturi, ca să nu se vadă sângerând.
O iau cu mine mereu, dar niciodată la vedere —
mascată de un chip radios, cu zâmbet larg spre sărutare.
În buzunarul de la spate am înghesuit și visele,
coșmaruri ce mă trezeau în miez de noapte, cu iz de realitate.
Uneori tresar când le simt cum pulsează și tremur incontrolabil,
căci multe din ele sunt coșmaruri trăite, nu visate!
Cerceii mici sunt făcuți din stele cu parfum de dorințe neîmplinite.
Îi port tăcut, dar demn și la vedere.
Uneori lucesc, alteori abia se zăresc —
dar sunt cu mine în toate momentele grele.
Tocurile, oh, tocurile acelea ce țipă pe marmura rece…
Le auzi și tu, nu-i așa?
Sunt iubirile apuse și nespuse,
sunt din coastele tale și ale mele, din nopțile târzii și diminețile senine.
Port vina ca pe o haină de blană scumpă.
N-am ales-o. Am acceptat-o și-am îmbrățișat-o.
Iar ea s-a lipit de corpul meu, îmi ține de cald,
făcându-mă mereu să nu uit. Să nu mor.
În tivul pantalonilor am ascuns secrete —
dramele unei vieți intense, cu emoții împinse la apogeu.
Le voi duce cu mine până în mormânt,
și-abia atunci se vor transforma în țărână… și mă vor elibera.
Uneori, arogant, ador să arunc cu parfum de melancolie,
dulce-amarui, cu iz de mare și nisip…
Imperceptibil pentru cine n-a cunoscut dorul,
dar irezistibil pentru toți cei ce au iubit.
În păr am prins agrafe colorate, din aripi de fluturi,
ca să ascund, pe cât de mult, nebunia.
Doar ochii trădează — pe sub ochelari, luciri demente,
pasiuni nestăvilite și iubiri poetice.
Pe dedesubt îmi port sufletul, sfărâmat, fragil,
cusut și bandajat, dar încă gata de o nouă luptă.
Căci tot ce port, tot ce dețin, e ales cu grijă și pasiune…
în acord perfect cu nebunia și delirul.
De ce să mă mai agăț când mintea mi se destramă?Când sufletul mi-e plin de tine și alcool,
Iar plămânii mi se inunda-n fumul de țigară.
Căci acum ai ucis si ultima speranță…
Cum să mai privesc înainte când lumea e devastata?
Când sufletul îmi zace mort pe catafalc,
Inima e spulberată-n mii de cioburi de cristal.
Căci te iubit tăcut si demn, iar tu l-ai ucis cu brutalitate…
Spune-mi, a meritat, sa arunci tot pentru o clipă de plăcere?
Vino acum, sa privești dezastrul din urma ta,
Sa vezi durerea ce se ascunde-n zâmbetul ei mut…
A meritat sa ucizi fără milă un suflet nevinovat…?
Moarte mi-era straina, pana cand mi te-a rapit
Ti-a transformat chipul in ceara, inert si trist
Mainile-ti sunt reci, nici nu imi mai zambesti…
de ce ai pasit acolo unde pasul meu nu poate trece?
Am pornit in mars funebru sa te conduc pe ultimul drum
S-a pornit si ploaia, caci eu nu am lacrimi sa te plang
Nu stiu sa spun la revedere, cand cutia neagra te cere
As vrea sa-mi spui un ultim cuvant cand totul e tacere…
Te ingroapa pamantul, sa-ti tina viermii companie,
Iar eu raman trista, fara sa-ti mai aud glasul cand ma strigai la plecare…
Cum sa-ti spun acum adio, cum sa te inec in uitare?
Cand tot ce vreau de la tine, tati, e o ultima imbratisare?
