Mi te-au răpit
când credeam că nici însuși Dumnezeu
nu mi te poate lua.
Mi-au luat tot.
Până și lacrimile au secat.
Puteau să-mi smulgă organele
pe viu —
și tot nu m-ar fi durut
cum mă rupe acum.
Ce voi face de mâine,
fără vocea ta?
Încotro s-o apuc
când totul s-a spulberat?
Nu sunt în bucăți.
Ar fi fost mai ușor.
Inima mea pur și simplu
a dispărut.
În locul ei —
gol.
Vid.
Un întuneric care mă apasă,
îmi frânge oasele.
Strâng din dinți.
Înghit în sec.
N-am voce să te urlu.
Asemeni lui Dante, am ajuns în Infern.
Dar am inversat drumul — am fost mai întâi în Paradis.
M-am îmbătat din cupa iubirii și-am gustat fericirea.
Extaziată, în al nouălea cer, trăiam ca și cum lumea întreagă-mi aparținea.
Doar tu și cu mine, un dans nebun în mica noastră lume,
Pasiune și simțire — ne prindeam privirile și zburam departe…
Apoi am schimbat extazul cu agonia, la porțile Purgatoriului —
M-am trezit buimacă, încă amețită-n simțiri.
Am bâjbâit pe malurile învolburate ale râului Styx,
Trăind haotic, la limita realității — am confundat visul.
Și, încet, am început să simt pericolul…
Mă pierdeam de tine. Mă pierdeam pe mine.
M-am tocmit cu luntrașul pentru o sclipire în întuneric…
Și naivă, m-am regăsit în mijlocul Infernului:
Un loc pustiu, sărăcăcios și trist — fără tine.
Mă rog demonilor cu zâmbete de plastic să-mi lase amintirea ta,
Îi țin piept însuși Diavolului și-mi joc sufletul pe all-in.
Simt întunericul cum mă înghite — negru, greu —
Apasă pe oasele și pe mintea mea…
Pot să-mi ia tot — fără tine, nimic nu mai are sens.
Căci sufletul meu, de mult, e pierdut în mâinile tale.
Și, asemeni lui Dante… n-am mai găsit drumul înapoi
